Facem literatura sau ne batem joc? 

Statea cu coatele sprijinite de pervazul geamului , tinand strans intre palme o cana de ceai , fierbinte. Ninsoarea linistita avea un efect invers asupra starii ei. Nu schita niciun gest , ar fi jurat ca abia clipeste .

El…el statea intins pe pat si o privea , gandindu-se la ce ar putea ascunde , in strafundul gesturilor ei copilaresti , in dedesubturile cuvintelor ei in comportamentul ei antitetic. O vedea acum , calma , cufundata in orice ar fi gandit ea in momentul ala , dar stia ca peste cateva minute avea sa o vada iar agitata, nervoasa , sau exagerat de grijulie si tandra.

Si-a intors privirea spre el brusc si i-a spus:

- Nu tu esti cel care ar trebui sa fie aici !

Il privea sagetandu-i ochii , asteptand parca o reactie tragica din partea lui. El ,insa, continua sa si tina capul plecat .fara a schita nimic.
 Intrigata de lipsa de reactie a iubitului ei , i s-a adresat , rastit , inca o data :
- Ai auzit ce am spus?
-Da , am auzit. (dupa cateva momente de liniste…) 
- Aici trebuia sa fie un om cu acelasi nume ca si tine , cu aceeasi infatisare , dar al meu.
-Nu te inteleg…ii raspunse bulversat.
- Nu mai esti nimic din ce cunosc. Si nu vreau sa ma consolez in bratele unui strain , doar pentru ca poarta acelasi corp. Te rog sa pleci!

S-a ridicat umil , neintelegand reactia ei . Ii era teama totodata sa incerce sa o convinga ca se inseala, a mia oara. De data asta nu avea aceeasi dorinta de a ramane acolo. Isi dorea sa plece , poate chiar mai mult decat isi dorea ea . Si a plecat , numarandu-si pasii , intrebandu-se o zi si o noapte unde a gresit. O zi si o noapte. Doar atat. In timp ce ea a asteptat un an si o luna sa vina inapoi acel om prea bine cunoscut si adorat. Un an si o luna  ! si poate inca asteapta…

Asa

Tu ma inveti sa rad

                                      Ceilalti , sa plang.

                         Tu ma ascunzi de putred si de mucegai 

                          Tu ma salvezi , ca alta cale n-ai.

                              Si ma ridici

                                     Si-apoi ma arunci…

                      si ma arunci , si ma arunci …. 

                         Si ma arunci , cand nu mai duci.

                                 Dar ma agat. Mereu.

                         De-un vis …sau poate de-o idee

                       de-o realitate , de-un fierastrau. 

                             Caci de mi-e bine , mi-e doar rau.

                    Tu ma ajuti  sa urc pe niste scari,

                                             Scari? Care scari? 

                        Nu vad decat o sarma . O sarma si-o furtuna.

       Si doi copii nebuni ce-s absolut convinsi ca vor cadea tinandu-se de mana.

                                                Tot impreuna , tot impreuna…..

 

Aduna-mi demonii si pune-i la fiert !

Un alt post.

E un alt post , unul dintre multe altele , in care prietenia este actrita principala ! E intrigant , e neelucidant misterul acestei legaturi invizibile dintre doi , sau mai multi oameni. Invizibile si de cele mai multe ori , false. Exista oare o legatura de genul absolut pura si neconditionata? exista oare sinceritate deplina intr-o asemenea categorie relationala? Cu totii stim cliseul bff-urilor de duzina , care-si intind tone de poze pe facebook insotite de inimioare si xoxo . Am vrut sa cred ca aceste apararente detin si ceva real . Nu mi s-a demonstrat inca aceasta teorie. Eu cred ca intotdeauna exista doua sau mai multe cercuri. Intr-o relatie de prietenie , si ma refer strict la fete, sigur una dintre cele doua are si alte cunostinte nu tocmai agreate de cealalta si invers. Sigur , la prima privire aruncata de una dintre ele, tipului pe care cealalta il place, aceasta din urma se va duce  la intrusa relatiei si se va plange :” uite ce nenorocita e, se uita la X , si ma minte in fata ca nu l place, e o ipocrita! ” De care parte a balantei atarna ipocrizia in aceasta ipoteza? Bineinteles , finalul intrigii este unul fericit , cele doua se intalnesc la mall , isi beau cafeaua ca si cand nimic nu s ar fi intamplat , dar stau la panda, inarmate cu indoiala si un arsenal intreg de intepaturi si planuri malefice , ce deja au fost structurate in mintea fiecareia , just in case. Ei bine , asta -i o prietenie? Sau cea in care indivizii implicati se intalnesc numai la petreceeri si shopping? Sau poate cea in care se urmaresc interese de diferita natura…?

Mi-e greata ! ( si n-am cum sa exprim asta intr-un mod elegant)

Pentru mine prieten se numeste cel pe care l pot suna la ora 4 dimineata avand siguranta ca mi va raspunde , fara a ma injura somnoros, ca ma va asculta , fie ca in momentul respectiv isi doreste sa doarma mai mult decat orice , cel care-si va face timp sa ma ajute daca am nevoie , chiar daca are multe alte lucruri de facut pentru el . Persoana care e acolo cand am nevoie , dar mai ales , cand nu am nevoie. Persoana care nu-mi spune “ti-am zis eu ca sa o sa fie ! am avut dreptate!” , ci ” ma temeam de asta , dar o sa fie bine ! “. Cea care , desi nu e de acord cu deciziile mele , nu judeca . Acel om care-mi accepta nebuniile , exagerarile si copilariile , ca in final , sa aiba certitudinea ca va primi acelasi tratament inapoi , si putin mai mult ! 

Am renuntat sa mai fiu prietena cu ipocrizia , mi-a fost de prea multe ori necredincioasa !

 

Acasa !

Da ,ne aflam in pragul sarbatorilor , perioada dificila pentru un varsator neinteles ca mine, si nu neaparat in sensul rau. Nu stiu despre voi , dar eu devin o chestie melancolica si siropoasa , care e invaluita de emotii la vederea unor globulete , o chestie care ajuta oameni , care da bani tuturor cersetorilor , care plange ascultand colinde ….  dificil , cum ziceam.  Ma bucur intr-o anumita masura sa aflu ca aceasta stare , acest sentiment de sarbatoare , inca nu s a facut pierdut din viata mea.  Credeam , si cred in continuare ca, o data cu trecerea timpului , se va diminua , incet incet , pana cand , probabil , vor aparea copiii. Copii alaturi de care voi putea sa-mi retraiesc copilaria si toate aceste emotii .  

In ultima perioada am invatat ca “acasa” nu poate fi numit decat un singur loc. Acasa e locul in care peretii inca sunt confidentii tai , locul in  care te invaluie caldura , si nu ma refer la cea data de calorifere, locul unde totul e simplu si firesc ,  unde mobilierul iti recunoaste amprenta degetelor. Acum ma simt usor vinovata ca ma trezeam numind “acasa” alte locuri cu care doar fusesem nevoita sa ma obisnuiesc.  E ca si cand as numi “prieten” un om pe care l-am cunoscut de cateva ore . Ar reprezenta o jignire pentru acela ce mi-a fost alaturi o viata.  

O alta constatare personala de ultima ora este ca …uitam sa ne fie dor. Suntem atat de ocupati , atat de grabiti , atat de imprastiati, incat uitam sa ne oprim , fie si pret de cateva minute , si sa ne gandim la tot ce e aproape de sufletul nostru . Ati zice ca e mai bine ca nu procesam zilnic acest dor , dar daca nici macar asta nu mai simtim , ce ne mai ramane sa ne putem numi “umani” ? 

Lasand aceste lucruri in capul meu , sper ca aceste sarbatori sa fie memorabile , atat pentru mine , cat pentru toti ceilalti ! :*

Ce sunt?

“Intotdeauna iti mai ramane ceva de iubit. A crede ca ai atins o ultima limita de durere sau de nefericire, dupa care lucrurile isi pierd semnificatia, inseamna sa pierzi din vedere ca in nici o situatie nu ai dreptul sa strigi: AJUNGE! ” (Octavian Paler, Apararea lui Galilei)

     Am luat-o de la zero de doua ori pana acum .  A fost greu , dar nu ma plang de suferinta. De fapt , nici nu consider ca am suferit indeajuns . Atata timp cat inca mai stiam cum ma cheama , atata timp cat inca imi puteam tine ochii deschisi , cat mi-am gasit puterea de a ma ridica de jos si de a porni din nou la drum , inseamna ca suferinta mea nu a fost atat de mare. Nu-mi permit sa o subestimez , totusi. 

    Sunt un om perfect adaptabil , ceea ce m-a ajutat si probabil ma va ajuta in continuare foarte mult . Nu ma tem de viitor iar trecutul mi-l asum secunda cu secunda , fapta cu fapta . Prezentul nu exista.

 Sunt o insiruire de senzatii si emotii pe care le strang in fiecare 24 de ore ale zilei. 

Ma privesc in oglinda fiecarei dimineti cu mandria femeii care a stiut sa se ridice dupa fiecare lovitura , cu convingerea ca a invatat ceva.  In aceeasi oglinda imi vad si greselile. Mi-a luat mult sa vad cu claritate anumite momente , si cam tot atat sa pot sa zic : “Da , e vina mea ! Puteam sa fac lucrurile altfel. “

Sunt simple constientizari , nicidecum regrete. 

Iubesc inceputurile .  Asta inseamna ca iubesc si sfarsiturile? Iubesc inceputurile pentru ca-mi ofera controlul de a evita anumite greseli , anumite lucruri , anumiti oameni. 

Sunt suma tuturor greselilor mele. Si a reusitelor.Dar mai ales suma iubirilor mele.

Trebuie!

Povestea mea nu a fost odata , povestea mea e acum ! Undeva intr-un tinut nu foarte indepartat , nu foarte necunoscut si nici pe departe fascinant , traiai tu. Aveai propriul tau palat , minunat din exterior . Plin de ferestre mari , luminoase , prin care parea ca vede toata lumea. Dar tu le acopereai mereu cu perdele pe care aveai desenate zeci de zambete  , in timp ce stateai si ii priveai pe toti , ascuns dupa perdea , cum li se umpleau ochii de admiratie pentru buna-starea ta. 

Te ascunzi zilnic dupa draperiile alea. Chiar daca falsele pareri si uimiri de pe chipul celorlalti iti alimenteaza nenorocirea , trebuie sa i vezi , ca sa-ti sustragi puterea de a mai desena un zambet. 

Ca orice print ce detine castelul lui , ai nevoie de o printesa. Ai gandit ca o vrei pe cea mai frumoasa , ordin la care slugile tale s-au supus imediat. Ai avut cea mai frumoasa printesa din tot tinutul , dar nu te-a putut convinge sa dai perdelele la o parte. A plecat in cele din urma , nemaisuportand intunericul tau.

Apoi ai gandit ca o vrei pe cea mai desteapta. Ai avut-o pe cea mai desteapta , dar nici macar inteligenta suprema nu te-a putut convinge sa lasi soarele sa patrunda in castelul tau. 

Le-ai avut pe rand pe toate printesele regatului , pe cea mai harnica , pe cea mai cuminte , pe cea mai parvenita . Pe cele care nu au facut cale’ntoarsa de la tine , le-ai pastrat . le tii si acum in castelul tau , prizoniere cu si fara voia lor.

Pana cand , intr-o zi incolora a vietii tale , in timp ce cantareai privirile admirative ale oamenilor , ai vazut  in treacat o …fetiscana. Ti-a atras atentia prin simplul fapt ca ea nu s-a oprit sa se uite la tine nici macar o clipa , ei nu i-au atras atentia zambetele tale armonios pictate . Si-a continuat drumul , neatenta , putin distrata . Nu era cea mai frumoas a,sau cea mai harnica. Dar inconstient ai dat perdeaua la o parte , pentru a o putea analiza mai bine , pentru a-i studia mersul si gesturile , neinteresand-o nici macar faptul ca iti disparusera brusc toate zambetele.  

Ai cautat-o …cat de mult ai cautat-o . Ai cautat-o in fiecare dintre printesele de ti se asezau la picioare.  Dar ea n-ar fi facut niciodata asta . 

Ai si gasit-o , dar dupa prea mult timp. Fiind ocupat sa descoperi fiecare printesa din castelul tau , pe care o foloseai si o lasai sa zaca la picioarele tale . Ai gasit-o intr-o poveste, intr-o poveste a ei. Ti-ai adus aminte , citisei povestea asta de atatea ori …”Frumoasa si bestia”.

Ai rupt toate perdelele de la toate geamurile , innebunit de furie. Ai trimis pe cineva sa ti-o aduca , dar cum era de asteptat primisei inapoi doar un refuz , asa ca te-ai dus tu la ea . Ai gasit-o plangand …fapt ce ti-a rasturnat toate planurile si toate discursurile bine sintetizate. S-a ridicat de pe scaunul ei , ti-a prins palmele in palmele ei , te-a privit in ochi …speriata si ti-a zis :

-Tu esti printul…tu esti printul meu …

-Atunci ce cauti in povestea asta ? ce cauti in alta poveste decat in a mea? 

Hohotele de plans nu ii permiteau sa raspunda intrebarilor ce curgeau .

-Spune-mi doar un lucru , continua el , de ce il iubesti?

-Dar tu , printule , de ce pictezi zambete de toate felurile pe care le daruiesti lumii? 

- Pentru ca …pentru ca trebuie ! 

-Exact ! 

Tu…ce vrei?

Rose: ,,Vrei să-ți spun de ce îi invidiez pe oamenii care se iubesc? Ii invidiez pentru ca mi-ar placea să fie cineva care să mă cunoască si pe mine. Dar să mă cunoască cu adevărat. Să știe ce îmi place, de ce mi-e frică, pana si ce marcă de pastă de dinți folosesc…”

 E una dintre replicile mele preferate , apartinand unuia dintre filmele mele preferate , bineinteles.  Imi place sa-mi insusesc tot ce-mi place , lucru pe care nu l-as putea face daca nu m-as regasi .
Ii invidiez pe oamenii care se iubesc. Sustin asta . Desi nu stiu ce invidiez . Desi ceea ce mie din exterior mi se pare iubire , pentru interiorul acelor doi oameni poate fi un cosmar . Nu putem atribui o forma exacta a iubirii . Cu toate astea , cand ma gandesc la prima propozitie din aceasta replica , ma duc cu gandul la , cum spunea Carrie , “can’t-live-without-each-other-love” . Asta daca exista asa ceva .
“mi-ar placea sa fie cineva care sa ma cunoasca si pe mine.” Sustin si asta . Dar sa ma cunoasca in toate starile , sa le accepte si sa le adore , indiferent de cat de patetice sunt . Sa ma cunoasca , nu asa cum vreau eu , nu asa cat vreau eu , ci cat ascund eu . Sa cunoasca fara sa judece , fara sa schimbe , fara sa calce cu bocancii peste ceea ce descopera.  Sa ma cunoasca cu adevarat.

“Sa stie ce-mi place , de ce mi-e frica , pana si ce marca de pasta de dinti folosesc…” Si asta nu pentru ca ma intreaba ca intr-un interviu prost , sau un oracol de clasa a 5a : ” tu ce pasta de dinti folosesti!?” Ci pentru ca descopera , fara sa intrebe , pentru ca afla , fara sa i se spuna …

   …sa ma cunoasca cu adevarat…Cat de bine poti cunoaste un om?  Cunosti ce vrei tu sa cunosti , sau ce vrea respectiva persoana ?  O iubesti asa cum e , sau cum ai vrea tu sa fie ?  

Ai zis de mine ca sunt grasa?!

O “tanara speranta” a modei romanesti a declarat recent ca e adepta manechinelor foarte slabe , pentru ca minunatele sale creatii ar arata deformate fiind purtate de o femeie normala.
Ce inseamna normal? Cine ar putea sa defineasca normalitatea in privinta kilogramelor sau a felului in care trebuie sa arati ?
Din pricina acestor manechine care arata ca niste baietei imberbi , unui numar din ce in ce mai mare de tinere li se impregneaza ideea ca  acelea sunt standardele perfectiunii , ca a avea forme e egal cu a fi grasa . Nu se informeaza corect , sau nu tin seama de informatiile care li se ofera de catre nutritionisti si ajung sa -si compromita sanatatea pentru un  fals ideal al frumusetii .
Nu am inteles niciodata de ce sunt folosite manechine anorexice in prezentarea unor tinute , cand scopul este de a vinde acele piese vestimentare si , 99% din femeile care cumpara , sunt femei cu forme , in proportii mai mari sau mai mici.
Nu e nimic rau in a vrea sa arati bine , e rau insa, sa nu intelegi in ce categorie sa afla acest “bine”. Traind intr-o tara in care totul este dus la extrem , ma refer strict la tara noastra , pentru ca mai marii designeri au inceput deja sa-si reprofileze atentia spre modele si nu spre manechine ; la noi nu e niciodata buna calea de mijloc….suntem ori prea slabi , ori prea grasi , suntem ori prea saraci , ori la fel de saraci dar cu impresia ca dam pe langa de bogatie …

Fac apel , deci , catre toate tinerele ahtiate dupa moda si frumusete …frumusetea nu consta in numarul de kg pe care il detii , frumos esti doar atunci cand te simti bine in pielea ta  , cand vei invata sa ti porti corpul cu mandrie , fara ajustari drastice , fara pic de complex .  De exemplu , Marilyn Monroe , cea mai frumoasa femeie din lume , chiar si la 40 de ani dupa moartea ei … era o femeie cu forme , scunda , cu picioare mici si groase , cu solduri proeminente …a fascinat si continua sa-si mentinta bine impamantenita amprenta . De ce ? pentru ca era complet naturala

De bine.

Datorita Dianei-Florina Cosmin , am descoperit ceva mai devreme un proverb chinezesc foarte inteligent , ca de altfel mai toate descoperirile chinezilor . Acesta zice asa : ,,Când casa ți-a ars ca o torță, din temelii și nu ți-a mai rămas niciun acoperiș deasupra capului, înseamnă că poți să privești direct către lună și stele…”
Puterea de a vedea binele in rau  , de a medita o situatie , de a o accepta inainte de toate  , si de a sustrage apoi doar ce e folositor pe mai departe. Restul …la gunoi.
Am scapat de ziua indragostitilor , care , paradoxal e si ziua mea de nastere . Recunosc ca nu mi-am dorit niciodata asa de mult sa treaca , precum mi-am dorit in acest an . Am crescut si deja ziua aniversara nu mai semnifica decat faptul ca imbatranesc si mi se pun in brate inca un teanc de responsabilitati sub replica : “Esti mare acum , poti sa te descurci ” .
Nu ma simt mare si nici nu imi doresc sa simt asta vreodata.  Pe langa faptul  ca a fost ziua mea de nastere , a fost si mult prea gretosul Valentines’ Day . Zi care pentru cei ce sunt implicati intr-o relatie conteaza mai putin decat pentru cei ce sunt singuri. Cuplurile o sarbatoresc impreuna , aratandu-si dragostea prin diferite obiecte care contin musai cel putin o inimioara roz si oribila . Pentru cei singuri , insa , este o zi dificila .Ziua in care nu mai au incotro, ziua in care sunt nevoiti sa-si recunoasca sentimentele , faptul ca nu au incheiat ce trebuia incheiat , faptul ca nu au uitat ce trebuia uitat . Pentru acestia , Valentine’s Day nu e decat o palma , ba chiar un pumn zdravan aruncat in fata .
De ce simtim nevoia sa facem asta? De ce sa se inventeze o anumita zi pentru a-ti demonstra dragostea, cand putem face asta zilnic , fara sa radem in nas celor mai putin fericiti , fara prea multa mediatizare si fara invazie de inimioara si ursuleti care spun “I love you”  ? Inainte de a fi preluata sarbatoarea de Valentine’s Day , noi detineam cu mandrie Dragobetele, care nu a fost niciodata atat de ridicat in slavi . Reprezenta doar o sarbatoare normala , a indragostitilor si atat !
Vorbesc in van , stiu ca a trecut de ceva timp , dar simteam nevoia sa imi exprim public , dezgustul fata de aceasta sarbatoare si de modul in care romanii reactioneaza la ea . In aceasta perioada ar fi trebuit sa se inchege relatiile , dar pentru marea majoritate reprezinta momentul in care isi iau adio .

Mi-am adus aminte de o povestioara despre un antropolog , ce vizita un trib indian. Acesta a intrebat un membru al tribului de ce majoritatea cantecelor lor sunt despre ploaie , indienii avand un binecunoscut ritual in ceea ce priveste fenomenul . Omul tribului a raspuns ” Cantam despre ploaie pentru ca la noi e foarte rara si indelung asteptata. Asa cum voi , europenii , cantati atat de mult despre dragoste”.

I-auzi , ploua !

Ce-a mai ramas de murit din tine?

Am citit zilele trecute ceva foarte interesant legat de “moarte” . De ce unora le este atat de frica de acest fenomen necunoscut iar altii il digera atat de usor , neincluzandu-l macar in vocabularul lor.  Tin cu cei neinfricati , bineinteles. Si argumentez alegerea . Cei carora nu le tremura carnea cand proceseaza la marele punct al vietii lor , se gandesc , desigur , la genul ala de moarte clasica , de batranete , in diverse circumstante , dar la o varsta inaintata.
Acesti oameni stiu ca un om moare de cateva zeci de ori intr-o viata , pana ajunge sa nu mai fie .
Da , fiecare dintre noi a murit putin cand a aflat ca nu exista Mos Craciun , Zana Maseluta , Harap-Alb , Ileana Cosinzeana si asa mai departe.  O alta mica parte din tine moare cand ajungi la scoala /liceu si …ori te chinui sa te integrezi si sa fii placut de lume , ori alegi sa fii tu insuti , singur .
Ai mai murit o data cand  prima iubire te-a lasat inainte sa fi invatat macar ce inseamna sa iubesti si inca o data cand cei mai buni /cea mai buna / cel mai bun prieten te dezamageste, petrecandu-ti o mare bucata din viata incercand sa iti recapeti increderea in oameni.
O alta mare bucata din tine moare si atunci cand realizezi ca visele pe care ti le faceai noaptea tarziu , raman la statutul de vise , cand sansele iti sunt spulberate de un altul , deloc mai bun , mai destept sau cel putin mai aratos.
As putea continua cu exemple de inmormantari proprii la nesfarsit .
Cum spuneam , nu ma tem de moarte . Caci stiu ca pana atunci , voi muri de atatea ori , incat moartea in sine mi se va parea penibila , livida si descurajata.  Diferenta dintre nenumaratele morti de-alungul vietii si moartea finala , este ca pe parcursul vietii , murim pentru a renaste mai puternici fara acea bucata din noi ,care nu ne facea decat sa fim mai vulnerabili sau mai naivi . Moartea finala este….finala !